Rugăciune

Vreau să mă rog,
Când inima-i plină de îndoieli
Când ceața se-ntinde pe zece cărări
Și picurii reci mă stropesc cu păreri
Când grijile-apasă a zilei poveri
Și simt că mă clatin, slăbit de puteri.

Vreau să mă rog,
Credința-mi slăbește, închisă-n durere
Nădejdea-i ofilită, pierdută-n uitare
C-o dragoste mică și fără culoare
Hrănit deseori cu lacrimi amare
Și Ceru-i absent, închis în tăcere.

Vreau să mă rog,
Când slova mă-nvinge, mă ține legat
Și solii dreptății îmi spun apăsat
De tot ce-am greșit, că sunt vinovat
Atâtea acuze în Carte-am aflat
Mă simt copleșit, trudit de păcat.

Nu pot să mă rog,
Când văd nedreptatea, și-aud ce vorbesc
Când patimi aprinse din spate-i zoresc
Când fapte tăcute, prea tare grăiesc
Luminile vieții în noapte pălesc
Copiii credinței pe drum rătăcesc.

Cât să mă rog?
E Cerul atât de departe?
Sunt doar favoriți, aleși, puși deoparte?
Ori harul se dă doar la cei scriși în Carte...
Doar sfinților mari, îndurarea se-împarte?
Întreb și pășesc prin umbre deșarte.

Aș vrea să mă rog,
Să strig, să se rupă tăcerea
Cuvinte durute să umple vederea
Să vină vreun înger să-mi crească puterea
Cuvântul soliei să-întoarcă iubirea
Și jertfa-ndurării s-oprească jelirea.

O Doamne, și Tu te-ai rugat
Cuprins de-o tăcere ciudată
O rugă-n grădină cu sânge udată
Osânda durerii ce trebuia purtată
O lume întreagă prea mult vinovată
Când Tatăl cerea o jertfire curată.

Cum să mă rog?
Așa cum făcut-a Petru pe mare
Strigând ca să scape de-a ei scufundare?
Precum ucenicii la ceas de furtună
Și Domnul la cârmă, la ceas de odihnă?
Sau Saul din Tars, cu ochii de ceară
Când glasuri celeste pe nume-l strigară?

Doamne fii bun...
Când vântu-încercării își cere tribut
Și grâul cu pleavă e luat la cernut
Iar darul credinței aproape-i pierdut.
Ooo, Duhule Sfinte, să mă rog nu știu
Trimite ajutor în sufletu-mi pustiu
Cuvânt de mijlocire, spre Cerul azuriu
Și întoarce bucuria pe chipul pământiu!